Scrieri vechi

Recviem pentru o hoinară

(5.01.2010) La moartea cântăreţei Lhasa de Sela nu ne vor inunda panglici roz simbolizând campaniile de informare asupra cancerului de sân.

Nici nu va răsuna vocea ei în prea multe căşti ale celor care ascultă muzică pentru ca să contracareze ritmurile metroului şi ale secolului.

Poate cei care i-au ascultat albumele sau au văzut-o în carne şi oase – privilegiu pe care l-au avut şi românii, în primăvara lui 2005 – vor simţi o undă de tristeţe. Ziarele vor înghesui câteva crâmpeie biografice într-un colţişor de ştiri diverse, nişte DJ de la radio vor încerca să strecoare, eventual, o piesă într-un efemer „heavy rotation”, descărcarea gratuită a pieselor de pe cele trei albume ale sale va cunoaşte un ultim imbold şi cam atât.

Ce se mai poate spune la dispariţia cuiva care a creat foarte puţin tocmai pentru că avea foarte mult de spus? În general, ce se mai poate spune când moare o tânără, după ce Erich Segal a scris totul, în „Love Story”? Că era altfel? Cu siguranţă era unică şi irepetabilă, dar câţi nu sunt aşa în muzica diferită de cea prefabricată comercial, de la desculţa Cesaria Evora până la trubadurul-filosof Leonard Cohen?

Că era un spirit destinat să fie liber – însă cum altfel putea fi cineva hărăzit de nişte părinţi excentrici cu numele capitalei tibetane? Că era sofisticat de sexy pe scenă – persistă amintirea sobrei rochiţe negre, extrem de simplă, pe care a purtat-o la concertul de la noi – şi doar acolo, în rest fiind prea puţin interesată de propria înfăţişare? Că era conştientă de darul său natural şi ştia că, înainte de a se sinucide, Kurt Cobain a făcut greşeala de a-şi ucide vocea?

Că pianul şi viorile, basul şi tobele simţeau nevoia să evolueze pe vârfuri în compania ei? Că graţie interpretării sale fecunde şi a timbrului special al vocii sale, cu care ne-a cântat şi ne-a povestit la Bucureşti, până şi Sala Palatului s-a transformat ca prin farmec într-un loc cu o acustică acceptabilă? Că putea să lase baltă albumele şi să plece cu circul? Că s-a stins pe 1 ianuarie, ca în versurile ei, „Până la sfârşitul lumii/ Sau de Anul Nou…”?

Şi ce lasă în urmă Lhasa, în afară de nişte cântece, o familie îndurerată, o ninsoare care refuză să se oprească la Montreal şi un pisoi căruia i se zice Isaan, după un ţinut thailandez populat de laoţieni?

Rămâne, iar aici nu mai e loc de întrebări, amintirea unui om liber.Mexicano-americana stabilită în Canada – născută din părinţi-artişti care ştiau să fie şi scriitori, şi fotografi, şi profesori, şi actori – era produsul prea multor culturi pentru a nu deveni o hoinară. O pierde-vară meditativă. Ajunsă aşa, avea s-o recunoască într-unul dintre puţinele interviuri acordate presei române, fiindcă a crescut într-un soi de hardughie pe patru roţi, un autobuz pentru şcoală, alături de părinţi, cele trei surori, câte doi câini, pisici, păsărele şi o ţestoasă.

La dispariţia nomadei care a ştiut să fie cetăţeană a lumii într-o lume în care se pune încă preţ pe cetăţenia ţării, noi, cei care nu ştim sau nu vrem să fim atât de liberi, îi datorăm măcar un nod în gât.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s