(21.01.2010)
A murit, la 72 de ani, Erich Segal, autorul celor 212 pagini ale cărţii „Love Story”, vândută în peste douăzeci de milioane de exemplare, tradusă în peste 30 de limbi, ecranizată cu uriaş succes.
Iniţial, fiul de rabin a vrut să scrie o piesă, dar agentul său l-a convins să o transforme în „novella” (mai lungă decât o nuvelă, mai scurtă decât un roman) şi aşa a rămas.
În ferparul din „New York Times” – dacă nu apari la rubrica dedicată deceselor de acolo, înseamnă că nu ai fost cineva – se menţionează că, până să fie încredinţată tiparului, piesa „Love Story” a fost respinsă de mai multe studiouri pe motiv că era prea sentimentală.
Ştiţi povestea: băiatul bogat se îndrăgosteşte de fata săracă. Ea moare de leucemie, iar el, preluând o replică de-a ei, îl învaţă pe tatăl lui, care se opusese relaţiei, că „în dragoste să nu spui niciodată îmi pare rău”.
Aforismul a fost uşor adaptat la transpunerea cinematografică, dar a rămas suficient de puternic pentru a face o carieră internaţională. Oamenii de litere au apreciat diferit triumful subţirelului roman. În timp ce William Styron considera volumul lui Segal o carte banală, care pur şi simplu nu poate fi calificată drept literatură, Kurt Vonnegut mărturisea că a vorbi de rău cărţulia inspirată de o poveste adevărată e ca şi cum ai critica un ecler de ciocolată.
În pofida acestor critici, încurajat de succesul fulminant repurtat pe tot globul cu o povestioară care stoarce lacrimi, Erich Wolf Segal ajunsese să se compare cu William Shakespeare şi cu F. Scott Fitzgerald. Şi chiar nu era ignorant în domeniu – şi-a dat doctoratul în literatură comparată, a fost profesor de greacă şi de literatură latină la Harvard, Yale şi Princeton, pentru a-şi încheia cariera la Oxford.
Previzibil, filmul a bătut cartea, iar viaţa pe amândouă. Ryan O’Neal, interpretul din film, îşi ia în râs ulterior propria replică, în comedia „Ce se întâmplă, doctore?”, a regizorului Peter Bogdanovich – când Barbra Streisand îi cere să nu zică vreodată „îmi pare rău” în dragoste, el îi răspunde, uluitor şi nimicitor de amuzant: „E cel mai prostesc lucru pe care l-am auzit vreodată”.
După aceea, Ryan trăieşte, în viaţa adevărată, o poveste de dragoste scrisă parcă de Erich Segal. Stă 17 ani cu Farrah Fawcett, se despart în 1997 şi sunt din nou împreună în 2001, când el e diagnosticat cu leucemie. Apoi, ei i se descoperă un cancer, iar el spune că e o poveste de dragoste pe care nu ştie s-o joace. Vor să se căsătorească, dar nu apucă, fiindcă ea moare de cancer, în aceeaşi zi cu Michael Jackson, punându-i într-o situaţie dificilă pe jurnalişti, care au fost obligaţi să-i ofere un spaţiu mai redus decât s-ar fi cuvenit neuitatului „Înger al lui Charlie” cu bucle platinate.
Azi, poveştile de dragoste care prind la public par foarte complicate. În „Saga amurg: Lună nouă”, fata e prinsă între dragostea pentru un vampir şi cea pentru un vârcolac, iar în „Avatar”, o fată albastră de pe altă planetă iubeşte un băiat care e încarnarea Na’vi a unui pământean infirm. Fireşte, de fapt, dragostea nu s-a schimbat nici cu o iotă. Doar Erich Segal, cel care povestea la fel de simplu în „Love Story” sau în scenariul filmului „Submarinul galben”, nu mai e.
Blogul lui Horia Ghibuțiu 