Adevarul

Cum am invatat fotbal. Cu nasturi

Sut! Anuntul suna ferm, dar deloc amenintator, fara sa prevesteasca tensiunea momentului. Apoi varful degetului mijlociu atinge usor, perfid, degetul mare al mainii drepte, doar in tenis cand „tai“ o minge mai vezi asemenea executii, si se napusteste spre jucator. Acesta,dintr-o pozitie imposibila, reuseste sa imprime balonului o bolta incredibila, pentru a ajunge o vesnicie si trei clipe mai tarziu in plasa. Gol, am castigat Campionatuuuul Mondiaaaal!

Prima mea iubire a fost fotbalul, iar introducerea de mai sus putea sa figureze bine mersi intr-o cronica. Fiindca la vremea aceea, sa zicem FIFA 1982!, eram si jucator, si antrenor, adesea comentator si, de la un moment dat, cronicar al campionatelor jucate cu fratele meu mai mare. Nu fotbal adevarat (pe acela il jucam binisor, desi n-aveam conditie fizica, in consecinta, eram cam pomanagiu; imi placea sa raman singur cu portarul, sa-l car dupa mine spre coltul lung si sa-i „dau urechi“, adica sa ii strecor balonul printre picioare!). Ci cel cu nasturi, adevarati, nu alte variante care au tot circulat, intrucat fiecare avea propriul joc, propriul regulament (la noi, trebuia sa zici sut inainte sa tragi la poarta, hent era cand se suia mingea pe un jucator, balonul era un nasturel de la pantaloni asezat pe partea convexa, iar fotbalistii erau piliti intr-o latura, ca sa poate imprima efect mingii). Cred ca multi baieti de varsta mea aveau acel „Joc de fotbal“ din comertul socialist, cu jetoane pe post de jucatori, porti doar niste schelete de plastic si tabele de marcaj rudimentare. Altii loveau jetoanele cu niste pene de plastic.

Ei bine, eu am jucat cel mai tare joc din lume. Cu mainile goale, adica doar cu bobarnacul. Cu nasturi lipiti cu plastilina sau smoala, cu portari din cutii de chibrituri umplute cu baterii, porti cu barele din sarma, imbracata in tifon, cusut, ca sa chiar semene cu plasa. La inceput am avut porti ca-n Europa, cu lateralele inguste, dar, dupa ce am vazut la televizor, ne-am facut unele smechere, ca-n America de Sud – era o placere sa dai gol, sa vezi cum umfla nasturelul tifonul si, mai ales, sa auzi acel sunet sec, de planare intrerupta, care-ti facea pielea de gaina. Aveam si trei terenuri – planseta de intins placinte, care avea o margine pe care puneam reclame (scrise cu carioca pe leucoplast), masa din sufragerie (cam rapida si usor dezavantajoasa, ca picau jucatorii) si cimentul din balcon. Echipele erau tinute in plicuri scrise cu carioca, in culorile adevaratelor formatii, Nottingham si Liverpool, Aston Villa, Ajax, Feyenoord, Stuttgart, Bayern etc, iar nasturele de deasupra (ati retinut ca erau doi lipiti) avea numarul si insemnele echipei, scrise pe bucatele de leucoplast.

La final, aveam si eu, si fratele meu cate 24 de echipe. Jocul l-am important din Ardeal (auzisem de jucatori super si la Cluj, in Manastur), din orasul vacantelor noastre, Targu-Mures. L-am practicat ani buni, pana cand am ajuns sa imi placa mai mult sa fac cronici decat sa joc. M-a invatat insa o sumedenie de lucruri despre fotbalul adevarat. Accidentarile – da, se mai dezlipeau si nasturii se ciobeau, unii nu-si mai reveneau deloc; sistemul de joc – noi eram cu 4-4-2, dar, descoperind cartile lui nea Vanea Chirila (ce ironie, peste ani, aveam sa mergem impreuna prin tara, sa facem cronici pentru ziarele la care lucram…), am experimentat si alte asezari; am invatat importanta fiecarui post, ce numar ii revine fiecaruia, si ca nu poti juca bine pe toate posturile (noi jucam simplu, cu portar-lateral dreapta-stoper-libero-lateral stanga-mijlocas dreapta-inchizator-coordonator-mijlocas stanga-extrema dreapata-varf); in fine, fundamental, fair-play-ul, adica sa nu zbieri nici la victorie, nici la infrangere. Sa nu uit de scarita – cand il vad pe fotbalistul de azi, Gicu Grozav, executand asa un penalty, stramb din nas, ca un cunoscator: noi dadeam scarite la fotbalul cu nasturi la cativa ani dupa ce le-a brevetat cehul Antonin Panenka, cred ca in finala de la EURO ‘76 cu RFG. Loveai scurt, de sus, cu bobarnacul, e drept, destul de pretentioasa executie, ca sa imprimi acel efect rar si gata scarita! Dar mie personal mi se parea o figura si era impotriva spiritului jocului, intrucat desconsiderai adversarul!

Am scris multicel, sper ca nu v-am pierdut pe drum cu atatea dribliguri. Dar, sa tragem si la poarta! Fotbalul cu nasturi a fost, pentru mine, prima lectie de dragoste mistuitoare si daca mi-ar fi stat capul la asa ceva, as fi putut invata multe. Intai, cum sa procur jucatorii si cum sa economisesc banii de bomboane cubaneze pentru asta: cand bagau marfa la Merceria de la Blocurile Rosii, bulevardul Basarabia de azi, eram cel mai fericit copil din Bucuresti si ma simteam rasplatit dupa zile intregi de asteptare, emotie, suflet la gura. Nu mai zic, cand veneau si nasturi de care nu mai aveam, drumul de zece minute pana acasa mi se parea ca dureaza o viata. Deja imi visam jucatorii, ajunsesem sa tai nasturi, discret, credeam eu, si de pe manecile sacourilor lasate de musafiri in hol, nu mai zic de fete de perna sau plicurile asternuturilor, de se mira mama ca a innebunit masina de spalat, taie toti nasturii!

Apoi, pasiunea fierbinte. Aveam un fotbalist, Neeskens de la Ajax (am uitat sa va spun ca jucatorii purtau numele unor fotbalisti adevarati), pe care il adulam. Imi permisesem o licenta si ii dadusem numarul 22 (14 n-avea nimeni, il respectam prea mult pe Cruyff ca sa botez vreun jucator dupa el!). Ma gandeam la el toata ziua, ii dedicam portrete in ziarul campionatului, iar intr-o seara, cand m-a lovit o masina fara faruri pe Campia Libertatii, inainte de a lesina, am apucat sa vad ca era o Dacie de un alb laptos, ca nasturele superior al lui Neeskens al meu! Asta i-am spus si militianului care m-a vizitat seara, era 20 decembrie 1980, la spital sa investigheze accidentul (martorii sustin ca femeia de la volan fugise fara macar sa vada daca mai suflu!). A ras gros si mi-a zis ca el tine cu Dinamo, eu i-am zis ca sunt cu Steaua.

Si cu Steaua am ramas chiar si cand am devenit gazetar sportiv, ceea ce m-a facut sa ma recuz de la meciurile echipei, iar cand trebuia sa ma duc (au fost ani cand ma trimiteam singur, fiindca eu faceam delegarile la etapa, la sectia de Sport!) eram excesiv de neutru. Cred ca o singura data am sarit calul si mi s-a citit stelismul, dintr-un titlu, cand Steaua i-a suflat campionatul lui Lucescu, pe care-l detestam sincer inca de lImaginea calificarea la EURO 1984, de sub nas. La meciul direct, parca un egal cu golul „nostru“ marcat de Ciocoiu, am titrat: „Lucesc uriasii din Ghencea“.

Am plecat de la fotbalul cu nasturi si am ajuns la cel veritabil. Cumva, totdeauna m-a atras mai mult sa scriu despre el decat sa-l practic, consolandu-ma ca nu voi ajunge niciodata vedeta, dar cronicar, cu smerenie si dragoste fata de meserie chiar si cand mergi la cuseta 12 ore ca sa vezi un blat la Bistrita, poate tot voi fi intr-o buna zi.

Cei care ma cunoasteti stiti ca am lucrat la Sport intre 1995 si 2000, intr-o perioada in care fotbalul romanesc a avut o generatie de aur, am apucat sa-i vad jucand, si sa le dau note de 2 si de 3 daca trucau jocul, pe cei la care doar visam cand lasasem fotbalul cu nasturi in favoarea mersului pe stadion ca suporter.

Inchei, fiindca simt ca am intrat in prelungiri. Am fost pe cele mai frumoase stadioane europene, l-am vazut pe Beckham si la vestiar, si punand o centrare luminoasa pe care o urmareai si zareai curcubeul. Dar senzatia aceea de a lovi cu bobarnacul doi nasturi si de a auzi apoi cum flutura tifonul pe post de plasa a portii imi provoaca si acum o amintire la fel de vie precum castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua de ziua mea de nastere. Cu nasturi sau cu crampoane adevarate, dragostea pentru joc ramane intr-o vitrina a trofeelor virtuale in care, iata, v-am invitat in premiera si pe voi, cititorii constanti sau intamplatori ai un blog care e tot un fel de joaca.

Anunțuri
Standard

3 gânduri despre „Cum am invatat fotbal. Cu nasturi

  1. Tasogare zice:

    Salut Horia,

    Pentru cateva minute am simtit ca retraiesc o mica parte din copilarie… Iti multumesc pentru asta!

    Hei, dar tu erai profesionist la fotbal cu nasturi! Jucam si noi – toti baietii de pe scara -, aveam echipe, campionate… Terenul meu – nu aveam decat unul – era pe dosul plansetei de facut placinte, functional :-), avea porti cu plasa, tabela de marcaj, dar nu se putea compara cu cel din fotografie!

    Mult succes in continuare!

    Tasogare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s